articol de Monica Mocanu

Inainte de a ajunge in vizita din Islanda (13-17 mai 2014) aveam cateva lucruri in minte, destul de putine asa ca vi le zic repede, din start: tara nordica, cea mai apropiata capitala de Cercul Polar, Romania nu are ambasada acolo, nu poti gasi si schimba de aici moneda lor, sunt membri in Shengen si in Spatiul Economic European, nu sunt in UE. Au nationalizat bancile in 2008 si au declansat, in incercarea de a iesi dintr-o criza uriasa, un experiment democratic exceptional prin felul in care atat experti cat si cetateni obisnuiti au contribuit la redactarea unei noii constitutii. Sa amintim razant faptul ca in unele comisii participantii erau selectati aleatoriu, ceea ce pentru multi dintre noi pare nebunesc. Totul a durat aproape trei ani si finalul nu a dus la adoptarea proiectului.

Imi mai imaginam si alte cateva lucruri, printre care faptul ca va fi brusc foarte frig si ca hotelul unde vom sta va fi avangardist, sau ca oamenii sunt ascunsi cumva in case. Asteptarile erau asadar de toate felurile, ei bine, nu ma asteptam sa rasara chiar elfi la prima intersectie dupa aeroport, dar nadajduiam sa vad langa privirile islandezelor si islandezilor cateva riduri provenite din intalnirile prelungite in noapte de la proiectul constitutional.

Prima impresie din aeroport a fost ca nu ne-a intrebat nimeni de sanatate, nici macar vreun ofiter obosit. Ne facusem special pasapoarte si ne asteptam la o viza de intrare. Ultima obtinuta la mine era de la vama spre Chisinau. Aici, nimic. Aeroportul arata cam ca la marginea lumii, nu se intrevedea orasul prin apropiere si nici nu parea sa fie un loc prea primitor, cu un fel de turba lunateca aruncata generos peste campuri. M-am plimbat cu colegul de calatorie cateva zile de-a lungul si de-a latul Reykjavik-ului: arta stradala la tot pasul, primaria la doua strazi de hotel si in larg paza de coasta. Un curcubeu colorat in curtea aeroportului, facut din metal, prevestea faptul ca o sa ducem dorul zilelor luminoase, dar nu aveam sa il  fotografiem decat la plecare. Nici un vulcan fumegand, ce bine, deci ne puteam intoarce acasa.

curcubeu_aeruport

(fotografie de Sorin Cucerai)

Ne intalneam cu 2 (doi) cetateni islandezi care reprezentau jumatatea unei asociatii nonguvernamentale, Citizens Foundation (formata din 4 oameni) si care fusesera foarte prompti in raspunsurile pe email, dupa ce le scrisesem ca vrem sa aflam mai de aproape cum e la ei cu democratia, de vorbeste despre asta toata lumea, la propriu. Luasera cateva premii, inclusiv pe cele de tocilarii anului/geeks, si convinsesera Primaria din Reykjavik sa le preia unul dintre programe.

Reykjavik este un oras de 120.000 de locuitori. Aproape jumatate din Islanda locuieste aici, in rest putem pune la socoteala zonele turistice, lagunele sau gheizerele (pe care nu le-am vazut, nu ma intrebati deci cum e Leguna Albastra). Am ajuns sa cred chiar ca toti islandezii erau acolo la lagune sau pe vulcani, pentru ca doar in zilele de weekend vedeai ceva oameni pe strada, mai ales noaptea (mai scurta decat a noastra, datorita luminii care salasluia in partea asta a anului cam pana la 11 noaptea).  Insa probabil doar noua ne parea asta neobisnuit, pentru ca veneam de departe.

Veneam dintr-o tara in care consilierii unei Primarii nu puteau sa spuna decat cu o infima  probabilitate,  in primele minute din intalnire cu niste nou-veniti:  ‘da, colegii anarhisti sunt partenerii nostri, facem lucruri foarte bune impreuna’. Intelesul cuvantului anarhist este la noi asociat mai degraba cu cel al unui terorist, pastrand proportiile. Extremist sigur. Nici vorba, aici anarhist era inteles era ca o persoana care contesta ordinea birocratica si ierarhica a unei organizari statale si care actioneaza (uneori impotrivindu-se legilor pe care le considera prost facute) in sensul unui acces larg al cetatenilor la parghiile de decizie. Deci cu plus.

Asadar, ne intalneam cu doi anarhisti. Care se purtau mai degraba (vedeti ca si eu rostesc cam incurcata cuvantul asta), ca doi cetateni cu usoare accente corporatiste – daca punem la socoteala punctualitatea cu care veneau la intalniri, hipiote – tinand cont de jeansii colorati, si ecologiste – daca numaram bicicletele din dotare. Robert si Gunnar, pasionati de ceea ce fac, convinsi ca schimbarile tehnologice aduc oportunitati nebanuite, cunoscatori atenti ai istoriei Europei de Est, cu toate diferentele semnificative din care occidentalii par niste alintati ai sortii (asta din urma recunosc ca m-a facut sa ma simt confortabil ca cetatean provenind dintr-o tara estica).

CEO-ul asociatiei, Gunnar Grimson, este activist din anii ’70, cand participa la miscarile anti-vanat balene si apoi in anii ‘90, anti-razboi in Irak. Tinand cont de acest aspect, e oarecum satisfacut de felul in care se ‘misca’ acum societatea islandeza, incepand cu felul in care oamenii participa la manifestatii, cu mult mai mult decat 20 de prieteni per miting, asa cum se intampla inainte. Destul de sceptic in ceea ce priveste participarea civica a tinerilor, poate tocmai de asta acorda o atentie speciala tehnologiei. Are ceva idei care pot parea science-fiction, referitoare la participarile la manifestatii in regim virtual (sic), dar dincolo de asta, este, el si colegul lui, adept al ‘religiei’ open source, in care accesul trebuie sa fie liber la cat mai multe rezultate ale mintii umane.

Mai précis spus, ne-am intalnit cu genul acela de oameni traitori intr-o lume relamente globala, interesati sa cunoasca alti oameni cu care pot impartasi viziuni compatibile asupra dezvoltarii democratiei in tarile lor si oferind “la liber” oricaror comunitati care ar dori sa o utilizeze, platforma de ierarhizare a prioritatilor numita Your Priorities. Primii beneficiari fusesera National Health Service din UK in sistemul de relationare cu pacientii, Parlamentul Estonian intr-un proiect de reformare a legilor electorale si Primaria din Reykjavik.

La platforma Better Reykjavik, deschisa in 2010, au participat peste 40% din votantii orasului. Sa facem un exercitiu de imaginatie, ca l-am replica pe o comunitate din Romania de 120.000 de oameni, pastrand limitele comparatiei. Sa alegem un grup de oameni despre care stim ca are acces la net, sa zicem comunitatea profesorilor de liceu, spre exemplu, care si-ar adopta normele unei reforme educationale, prin dezbatere publica, delegand sindicatelor niste prioritati de actiune. Cum ar fi ca timp de cateva luni, pe o platforma accesibila, zeci de mii dintre ei sa participe intr-un fel sau altul, prin idei inregistrate, prin ierarhizarea argumentelor, prin pozitii pro sau contra? Cum ar fi ca lunar, consiliul sindicatelor sa proceseze 10-15 dintre propuneri si sa le expuna guvernului, in intalniri publice? Ar fi ceva, nu?

Mai departe. In Estonia, guvernul a preluat platforma pentru modificarea catorva legi, printre care legea electorala si legea partidelor. Timp de mai bine de 14 saptamani, peste 3000 de cetateni au participat la acest proces. In final, topul celor mai bune 18 idei au fost prezentate in Parlament si 3 au fost introduse in legile estoniene. Poate parea putin, dar presedintele Estoniei explica felul in care o democratie reprezentativa functioneaza mai bine in momentul in care doleantele si propunerile cetatenilor sunt preluate inclusiv (sau mai ales) intre alegeri. Si ca legile care rezulta asa sunt mai rezistente. Sa amintim ca observatie de fundal faptul ca guvernul estonian este recunoscut ca fiind adept al utilizarii tehnologiei in guvernare, prin introducerea votului electronic inca din 2005.

Gunnar spune ca in perioada crizei din ultimii ani, oamenii si-au dat seama mai bine ca politicienii sunt depasiti de limitele pe care procesul politic le are, in forma lui clasica de reprezentativitate. Si ca multi dintre cetateni au inteles ca pot sa participe si ei la procesul politic, care este mai larg decat credeau. Oameni pe care solidaritatea simtita din plin in puternicele miscarile de strada din perioada crizei i-au facut sa poata ‘smulge’ aceste patru valori simple pe care le-au ‘implantat’ in fruntea proiectului noii Constitutii: integritate/onestitate, egalitatea in drepturi, respectul si justetea/echitatea.

Am inteles din discutia cu activistii islandezi ca ei intelegeau prin ‘deficit de democratie’ nu neaparat faptul ca politicienii nu isi indeplineau promisiunile (probabil faceau asta in masura mai mica decat la noi) sau ca migrau de la un partid la altul. Deficitul de democratie pe care il vizau era cel in care reprezentantii alunecau in formula ‘stim noi mai bine ce ii trebuie comunitatii pe care o reprezentam’, fara sa o consulte, sau facand-o doar formal.

Asta nu inseamna ca ceilalti pasi in relatia cu puterea erau rezolvati din start. In zilele calatoriei in Islanda, o manifestatie de vreo 200 de invatatoare zguduia primaria din Reykjavik (la propriu) prin loviturile sacadate de picioare, in incercarea de a impiedica scaderi salariale. In primele minute, unul dintre reprezentantii manifestantilor a intrat in audienta la primar, la discutii. Ceilalti au asteptat, scandand in continuare, pe toata perioada discutiei. Un proces de negociere si luare a deciziilor pe care grevistii stiau ca pentru a si-l apropia si face convenabil, prima conditie era sa fie parte din el.

 

Vizita a avut loc cu sprijinul financiar al Fondului ONG in Romania, program finantat prin granturile SEE si administrat de Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile.