Ce declara partidele politice – starea de fapt

Starea de fapt

Ofertele electorale ale partidelor din România sunt considerate de majoritatea analiștilor ca fiind personalizate, centrate îndeosebi pe candidați, mai degrabă simbolice decât ideologice și, de asemenea, sărace în conținut de politici concrete (Ștefuriuc 2003, Popescu și Ștefuriuc 2003, Soare 2004). Totuși, analizele programelor electorale, ale programelor guvernamentale precum și ale voturilor parlamentare indică existența unor diferențe de politici între partide, chiar dacă acestea sunt mai degrabă vagi. (Soare 2004, Rapoartele SAR). Însă opțiunile de politici ale partidelor variază foarte mult în timp, ceea ce face dificilă folosirea lor de către cetățeni ca repere pentru evaluarea și raportarea la partide.

Astfel, există dovezi empirice (Ștefuriuc 2003) că în România, campaniile electorale ultra-personalizate, conduse pe baza unui candidat ”locomotivă” au înlocuit dezbaterile electorale având la bază conținut programatic substanțial. Cu toate că în ultimii cincizeci de ani același trend a fost observat și în SUA, acolo un număr mare de informații asupra problemelor punctuale de politici publice sunt transmise publicului prin intermediul candidaților și a spoturilor publicitare produse de organizațiile care sprijină anumiți candidați. Drept urmare, cetățenii americani pot să-și raporteze opțiunea de vot la un număr ridicat de evaluări de substanță ale politicilor publice (Gilens, Vavreckși Cohen 2007).

Într-un sondaj de experți realizat în Noiembrie 2012[1], doar 7% dintre specialiști au estimat că promisiunile de politici publice ale partidelor vor influența decisiv rezultatele alegerilor. Cei mai mulți specialiști au estimat însă că evaluarea retrospectivă a politicilor de austeritate ale guvernului și scandalurile de corupție vor fi cei mai influenți factori în determinarea rezultatului electoral. Evaluând întrebarea normativă ”Ce ar trebui să influențeze rezultatele alegerilor?”, aproape jumătate dintre specialiștii incluși în studiu au indicat ca factori programele electorale, 27% s-au referit la competența partidelor, iar 24% la evaluarea retrospectivă a performanțelor guvernului. Așteptările experților cu privire la competiția electorală programatică au fost foarte scăzute, aceștia indicând drept principale motivații electorale obținerea de posturi publice pentru clientela de partid, în scopul exercitării puterii sau a beneficiilor personale, și nu în vederea implementării unor anumite politici publice. O parte dintre experți sugerau că același lucru se întâmplă și în alte țări, subliniind că în nici o țară competiția electorală nu se desfășoară doar pe baza programelor politice.

O analiză longitudinală (Gherghina și Chiru 2013) a datelor culese în cadrul proiectului Programe Politice Comparate (Volkens et al 2012), a arătat că pozițiile principalelor partide politice din România în ce privește domenii cheie în politicile publice (ex.: cheltuieli de protecție socială, subvenții agricole) au fluctuat considerabil de la un ciclu electoral la altul. Astfel, partidele românești au promis creșterea cheltuielilor pentru protecția socială înainte dar și la începutul crizei economice din 2008. Ceea ce a urmat a fost contrariul. Un alt exemplu relevant este modul în care cele patru mari partide s-au raportat la sprijinirea agriculturii de-a lungul celor șase cicluri electorale anterioare alegerilor din 2012. Cu excepția PNL, domeniul nu pare să fi interesat partidele în mod semnificativ de a lungul primului deceniu postcomunist. Programele promovate la alegerile din 2004 marchează însă o reorientare pozitivă, dat fiind că în medie 9% din conținutul lor se referă la subvenții și alte tipuri de sprijin pentru agricultură. Importanța acordată subiectului nu a fost una de lungă durată: patru ani mai târziu doar 3% dintre enunțurile programatice, în medie, au putut fi incluse în aceeași categorie. Aceste evidențe se coroborează cu evaluarea făcută de Frye (2002) care a concluzionat că România este printre statele post-comuniste cu cea mai ridicată rată de schimbare a pozițiilor de politici publice susținute de partide.

O explicație pentru această situație este reprezentată de schimbările nesfârșite de alianțe pre-electorale și coaliții guvernamentale, partidele politice explorând aproape toate combinațiile posibile în ce privește alianțele[2]. Legătura ideologică dintre partenerii de alianță (De Swaan 1973) nu a fost cel mai important criteriu pentru alierea forțelor politice. De fapt, cele mai de succes alianțe pre-electorale – Convenția Democrată Română (1996), Alianța Dreptate și Adevăr (2004) și Uniunea Social Liberală (2012) au fost create cu scopul principal de a înlocui partidele aflate la guvernare în acel moment, percepute ca fiind partide cu înclinații autoritare și implicate puternic în capturarea statului prin mecanisme ale corupției.

O a doua cauză pentru aceste fluctuații mari în pozițiile de politici publice este legată de schimbările ideologice frecvente (Pop-Eleches 2008:477) și chiar de reorientările programatice făcute pragmatic de unele partide românești, cum ar fi, spre exemplu, pentru ocuparea spațiului politic lăsat liber de eșecul unor competitori. Un exemplu relevant îl constituie abandonarea în 2005 de către Partidul Democrat a identității social-democrate pentru o orientare ideologică populară cu tonuri liberale (Soare 2004, 112). O schimbare similară ca magnitudine s-a petrecut și în Ungaria, unde fostul partid liberal Fidesz a devenit partid conservator, însă această schimbare s-a petrecut gradual, partidul schimbându-și pozițiile pe diferite probleme de politici publice în același timp cu dezvoltarea unor legături cu electoratul care avea idei și poziții similare (Enyedi 2005).

Votul pe baze programatice a rămas la un nivel redus în România chiar și în puținele momente când partidele și-au încadrat campanile electorale în mod explicit în funcție de capacitatea lor de a rezolva probleme de politici publice. Spre exemplu, în alegerile parlamentare din 2004, lupta împotriva corupției a fost cea mai importantă temă de campanie folosită de opoziție. Cu toate acestea, atât simpatizanții opoziției, cât și cei ai partidului aflat la guvernare și-au exprimat votul în funcție de partizanatul politic (definit ca apropiere de un partid politic) și de evaluarea performanțelor partidelor, în vreme ce evaluarea lor asupra corupției nu a adus nici o diferență semnificativă de vot. (Chiru și Gherghina 2012). În același timp, categorii mari de votanți dezamăgiți au ales să voteze cu anumite partide (cu sau fără orientare ideologică clasică) nu datorită programelor sau promisiunilor acestora ci pentru a-i pedepsi pe foștii câștigători ai alegerilor. Astfel, votul de protest este mai degrabă o caracteristică constantă a alegerilor din România (Pop-Elecheș 2010).

Frecvența redusă a votului programatic este cauzată și de mobilizarea alegătorilor prin rețele clientelare în special în zonele rurale și cele sărace, unde liderii locali, cu precădere primarii, joacă un rol crucial în mobilizarea alegatorilor. Acest proces este alimentat cu precădere de alocarea partizană discreționară a fondurilor publice de la guvern (Volintiru 2013) și de la consiliile județene (Gallagher 2009).

Referințe bibliografice:

De Swaan, Abram. 1973. Coalition Theory and Government Formation: A Study of Formal Theories of Coalition Formation Applied to Nine European Parliaments after 1918. Amsterdam: Elsevier.

Enyedi, Zsolt. 2005. ”The role of agency in cleavage formation”. European Journal of Political Research. 44(5):697-720.

Frye, Timothy. 2002. ”The Perils of Polarization: Economic Performance in the Post communist World”. World Politics. 54:3. Pp.308-337.

Gallagher, Thomas. 2009.  Romania and the European Union: How the Weak Vanquished the Strong. Manchester: Manchester University Press.

Gherghina, Sergiu și Mihail Chiru. 2013. Declarații de intenție sau proiecții de politici publice?Programele electorale ale partidelor românești la alegerile legislative din 2012. Iași: Editura Institutul European.

Gilens, Martin, LynnVavreckși Martin Cohen. 2007. “The Mass Media and the Public’s Assessments of Presidential Candidates, 1952–2000”. Journal of Politics. 69(4): 1160–1175).

Pop-Elecheș, Grigore. 2008. ”A party for allseasons: Electoral adaptation of Romanian Communist success or parties”. Communist and Post-Communist Studies. 41. Pp. 465-479.

Pop-Elecheș, Grigore. 2010. ”Throwing out The Bums. Protest Voting and Unorthodox Parties after Communism”. World Politics. 62:2. Pp 221-260.

Popescu, Marina, și  IrinaStefuriuc. 2003. ”Cleavage Mobilization, Performance Evaluations and Support for Democratic Institutions: A Longitudinal Analysis of Romania”, lucrare prezentată la ECPR JointSessions of Workshops, Edinburgh.

Rapoartele Societății Academice din România. http://www.sar.org.ro/

Soare, Sorina. 2004. Les partis politiques roumains après 1989. Bruxelles: Editions de l’Université de Bruxelles.

Stefuriuc, Irina. 2003. ”Campaign Personalization and Personal Voting in Romania: A Longitudinal Analysis, 1995-2002”, Romanian Journal of Society and Politics 2:2

Volintiru, Clara. 2013. ”Forms and Functions of Party Patronage: evidence from Romania”. Lucrare prezentată la ECPR Joint Sessions, Mainz.

Volkens, A., Lacewell, O., Lehmann, P., Regel, S., Schultze, H. şi Werner, A. 2012. The Manifesto Data Collection. Manifesto Project (MRG/ CMP/ MARPOR). Berlin: Wissenschaftszentrum Berlin für Sozial forschung (WZB)


[1]La ultimele alegeri parlamentare, selecția temelor pentru Testvot și formularea întrebărilor au fost influențate și de un sondaj de experți pe care MRC – Median Research Centre l-a realizat în perioada Octombrie – Noiembrie 2012. Am trimis invitații de a participa la sondaj unui eșantion de 156 de specialiști în științe politice, jurnaliști politici și lideri de opinie din România și străinătate. Criteriile de selecție a experților au fost: cercetare academică și expertiză pe subiectele sondajului, precum și recunoaștere publică. Rata de răspuns a fost de 30,1%. Experții au fost rugați să își exprime opinia față de cele mai importante subiecte de pe agenda guvernamentală, precum și despre factorii care au decis sau ar trebui sa decidă rezultatul alegerilor parlamentare. Mai mult, experților li s-a cerut să identifice cele mai importante teme și întrebări referitoare la 14 domenii de politici publice: piața forței de muncă, taxarea, pensiile, sistemul de sănătate, transporturile, energia, agricultura, protecția mediului, fondurile UE, justiția și anticorupția, descentralizarea administrativă, reforma constituțională și sistemul electoral.

[2](PDSR cu PRM și PUNR în guvernarea 1992-1996, PD cu PNL și PNTCD în timpul guvernării 1996-2000, PNL și UDMR cu PD și apoi cu PC în guvernarea 2002-2008, PDL cu PSD în perioada 2008-2009; PDL cu UNPR și UDMR în perioada 2009-2012, PNL cu PSD, PC și UNPR în prezent, și lista poate continua).